Dragă Prietene,
Azi noapte nu puteam să dorm. Citisem deja capitolul 5 dintr-o carte numită Tess of the D’Urbervilles pe care o studiez la şcoală cu copiii de clasa a 11-a; mâncasem câteva senviciuri cu pastă de ton; privisem la televizor marcarea a trei goluri în partida dintre Bordeaux şi Saint Etienne, unde jucau mai mult negri decât albi, dintre care mama unuia dintre ei, din Congo sau aşa ceva, după spusele comentatorului, era Prinţesa Satului. Nu mai ştiu dacă altul sau acelaşi negru plecase de la echipa belgiană unde jucase înainte să ajungă la TSK Moscova, iar apoi la Saint Etienne, din cauza rasismului din Belgia, după spusele aceluiaşi comentator, care la rândul lui reproducea, chipurile, spusele jucătorului.
Acest comentariu a ocazionat un scurt schimb de replici între mine şi fiul meu Beta care tocmai împlinea vârsta de optsprezece ani.
Eu: I-auzi! Rasism în Belgia, poftim.
El: Păi ce te miri?
Eu: Ai observat că tocmai ăştia care au futut pe cineva în toate felurile nu pot să-l sufere după aia? Poate că îi roade în subconştient remuşcarea. Că doar Belgienii le-au tras-o urât la Congolezi, ca să nu mai vorbim de Ruandezi.
El: Nu cred că de-aia sunt rasişti.
Eu: Da, ai dreptate. Probabil că e vorba de nemulţumirea veşnică a răului: că oricât rău ai face, nu e niciodată destul de rău. Tu credeai că i-ai omorât definitiv, şi când colo, uite-i că mai trăiesc, ba mai vin şi peste tine în Belgia ta natală unde joacă fotbal, şterg pe jos, cântă, fac frigărui, naiba să-i ia că de orice se pot plânge că duc lipsă, numai de vitalitate nu.
Asta cu vitalitatea nu mi-a venit azi noapte pe la unu când purtam această conversaţie cu fiul meu de optsprezece ani. Asta mi-a venit acum când îţi scriu scrisoarea asta, dar nu cred că dau dovadă de altceva decât de obişnuita tendinţă a oricărui muritor de a înflori niţel realitatea pentru că am băgat-o în dialogul de aseară.
Ceva mai devreme, purtasem o alta scurtă conversaţie cu fiul meu Kappa, în vârstă de şaisprezece ani şi jumătate, pe tema Prinţesei Satului.
O curvă, a zis Kappa. Hai mă, dă-o dracului, de ce-o faci pe mă-sa curvă? am zis eu. Şi într-adevăr nu aveam niciun motiv să credem că mama jucătorului de la Saint Etienne şi Prinţesa Satului acestuia ar fi fost o doamnă de moravuri uşuratice, altul decât constatarea că în general moravurile au devenit din ce în ce mai uşoare în ultimii optzeci, apoi cincizeci, apoi zece, apoi cinci ani (şi aşa mai departe), ameninţând chiar ca în viitorul din care faci parte chiar tu, prietene al gândului meu, să fi ajuns practic imponderabile, uşoare ca firul de borangic sau aripa de fluture şi plutind aidoma acestor metafore spre cerul de o culoare incertă şi relativă.
Cu toate astea, nu puteam dormi. Mă suceam şi răsuceam în patul meu de la mansarda imobilului în care locuiesc, pe fereastra căruia se întrevede o geometrie complicată, încoronată de un grupaj de acoperişuri din ţiglă şi plastic şi iluminată de un bec de mare putere care arde neîntrerupt la fereastra unui misterios vecin noctambul din clădirea unde funcţionează la parter şi etajul unu salonul de înfrumuseţare Da Vinci.
Mă suceam şi mă răsuceam şi dacă ţi-aş spune la ce mă gândeam, ai râde de mine şi cu fundul, prietene din viitor, aşa că mai bine îţi spun la ce m-am gândit după ce am terminat cu gânditul la ceva care m-ar umple în ochii tăi din viitor de un ridicol mai insuportabil pentru noi, muritorii, decât multe alte lucruri insuportabile, şi pe care prin urmare nu-l pot împărtăşi.
Sper că asta nu te deranjează. Sper că îţi dai seama chiar de acolo, din viitor, că oamenii pur şi simplu nu pot împărtăşi tot ce îi face să fie fericiţi sau nefericiţi, să ofteze de plăcere sau durere, să se ridice şi să se culce, să plece şi să vină, etc. etc. etc. Ceea ce pot să-ţi comunic, îţi voi comunica fără nicio reţinere sau falsă pudoare, chiar dacă pe alocuri, aşa cum vei constata şi singur, suferind de oarecari înfloriri. Cât despre ceea ce nu-ţi pot comunica, va trebui să înţelegi singur, sau, desigur, să nu înţelegi.
E riscul pe care mi-l asum, pe care şi-l asumă de fiecare dată fiecare vorbitor, că poate cineva îl va înţelege, sau că, dimpotrivă, nimeni nu va înţelege nimic.
Dar deja mă lungesc nepermis de mult. După un număr x de suciri şi răsuciri, mi-a dat prin cap următoarea idee. Nu e genială, recunosc, dar e a mea.
Voi scrie o carte, mi-am zis. Această carte îi va fi adresată şi dedicată unui cititor din viitor (tu) şi va consta într-un număr x de scrisori. Scrisorile vor aborda diverse teme de viaţă: naşterea, moartea, căsătoria, sexul, locul de muncă, fericirea, educaţia, toaletele publice, cinematograful, împărţirea lumii în întâi, a doua şi a treia, tortura, libertatea, examenele, prietenia, literatura şi celelalte arte, aspecte economice, simularea, precum şi multe altele care nu-mi veniseră încă în cap dar, cu siguranţă, odată ce mă voi apuca de treabă, vor veni.
Această carte va începe cu observaţia, elementară dar tabu în societatea noatră, că eu, cea care îţi scrie acum aceste rânduri, fiinţă unică şi irepetabilă, voi muri la fel cum înaintea mea au murit nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei şi aşa cum după mine vei muri chiar tu, dragul meu prieten din viitor, aşa cum vor muri copilaşii tăi, dacă ai copii, ai căror copilaşi la rândul lor vor muri, şi că oricât de simpatic şi de drăguţ şi de unic şi de irepetabil ţi s-ar părea ţie acum faptul că exişti, respiri, mănânci senviciuri, ai gânduri secrete şi ai gânduri nesecrete, etc. etc., fapt este, şi este un fapt, că într-o bună zi toate astea vor înceta.
Aici urma să te rog să te opreşti un pic, să ridici ochii de la citit şi să te concentrezi asupra acestui fapt, real, crede-mă, cel mai real dintre toate, că într-o bună zi, toate astea nu vor mai fi pentru că nu vei mai fi nici tu.
Urma să adaug următoarele cuvinte: Dar gândeşte-te la asta din toată inima, prietene, nu doar aşa de ochii lumii. Nu da numai aşa o raită superficială prin câteva cimintire din amintirea ta sau pe la pomeni şi parastase, cu ironie, cu o condescendenţă vag mieroasă, de parcă moartea ar fi doar o preocupare de oameni umili şi superstiţioşi. Nu, prietene, nu aşa. Gândeşte-te din toată puterea la ce-ţi spun. Nu mai mult de treizeci de secunde, e îndeajuns.
Ţi-aş fi spus asta pentru că în societatea noastră şi în vremea noastră din interiorul cărora îţi scriu aceste rânduri subiectul moarte nu este permis. Putem vorbi despre orice şi, crede-mă, vorbim, putem scrie despre orice, ne-am eliberat de toate tabu-urile, suntem liberi şi uşori ca borangicul şi ca aripa de fluture, dar despre moarte, nu, ferească Sfântul, iar cel care o face, sau cea, nu e decât o persoană fie deranjată mintal (depresivă, maniacă, obsesiv-compulsivă şi câte şi mai câte), fie una invizibilă şi inaudibilă, pe care n-o vede şi n-o aude nimeni oricât ar vorbi şi-as scrie, pentru că subiectul nu interesează pe nimeni.
Înţelegi, prietenul meu din viitor? Pe nimeni.
Şi mă gândeam să-ţi spun: Bucură-te de marele privilegiu pe care ţi l-a conferit destinul, prietene, acela de a fi singurul muritor printre nemuritori.
Ştiu că n-ai înţeles nimic până acum. Voi relua totul pe îndelete, pas cu pas. Îţi voi explica tot, tot, îţi promit. Dar nu azi. Azi nu, dar mâine.
Te îmbrăţişez cu drag dar fără dor căci ar fi de-a dreptul absurd,
Prietena ta din trecut